Dubluri de tine
Poate ca eu am in loc de creier o caseta pe care sunetul s-a inregistrat atat de prost incat acum nu mai aud decat coaste din care o noua lume nu mai are sanse sa se nasca.
Stau uneori la masa cu fostul meu zambet si povestim despre tine. Imi place cum ma ironizeaza de fiecare data cand ii spun ca mi-am mutat in podul palmei toate amintirile noastre comune.
Ma enerveaza ca nu sunt suficient de nervoasa incat sa musc odata din pustiu si sa recunosc ca m-am ales cu o durere imensa de masele. Locuiesc tot unde m-ai lasat doar ca acum prefer sa nu mai dau drumul la muzica si sa tac cat mai mult cu putinta. O sa stiu cand e vremea sa ies la joaca. Mai incolo, mult mai incolo…
Mi-e greu sa cred ca trebuie sa incep din nou sa cred ca nu mi-e greu. Cateodata imi vine sa le dau naibii de lanturi, de ocheade stirbe si de mimici ocolite. Mi-am creionat meticulos un portret pe o foaie A2 in care ma vroiam calma si n-am reusit decat sa colorez pe langa liniile fetei. Nu e si asta un semn ca pierdem prea mult in distanta de la calcai la crestet?
Totul e despre mine dar, intr-un fel ciudat, nimic nu e despre cum sunt. Totul e despre lucrurile de care nu pot scapa trantind poduri, dar nimic nu e despre cum se numesc ele. Totul e despre cum mi se imblanzeste prea usor mana de la titlu pana la ultimul punct…
Mi-am aranjat frumos si cuminte mai multe carti pe birou in speranta ca ideile rubensiene care colcaie de la o scoarta la alta sa ma faca sa ma simt meditativa. Pe naiba. Am facut un playlist in asa fel incat sa ma conving ca muzica poate sa-mi devina manusa in caz de incendiu. La naiba cu toate. Nu-mi vorbeste nimic acum despre ce ar trebui sa fac daca imi ia foc camasa de forta.
Fumeaza-ma din toti plamanii ca sa simti cum e sa te doara si pe tine partea cervicala a tipatului.
Sareau culori
Iti spuneam: “Asta nu-i mangaiere, e scrasnet” cand imi treceai razant cate un pas flueirat pe la ureche. Eram pe punctul de a pleca in fiecare zi.
Mi-a ramas un “.jpg” in minte care ma descria perfect: o usa intredeschisa dar vopsita la fel cu peretii incat ai fi crezut ca acolo, intre acei pereti, limba ti se va impietri si vei scuipa numai ahtiere amestecata cu greata. Intr-un fel am dat cu nasul de acea usa toata viata. Nu mi-am putut pune mainile pe ziduri si da jos, unghie cu unghie si scoarta cu scoarta, tot tapetul. Nu mi-ar fi stricat o tamplarie noua, dar niciodata nu am indraznit sa ghicesc ca se poate trece de rosturi. Acum nu mai gasesc niciun fel de rosturi acelor dimineti in care as fi putut vopsi eu insami o usa pe tavan…
Ma mai desperechez din cand in cand de mine. Si-atunci toate mi se intampla lent si cu tais. Te-as vrea sa-mi tii tu de pestera, de vina si de jale, dar cred ca mi s-a inflamat unghia de la cat am visat sa scrijelesc cu ea. La mine numai gandul mi-a tinut de foame. Numai visul mi-a devenit fapta.
Numai daca nu mi-as fi intors vertebrele pe dos ca sa te inteleg si sa imi imaginez usi in loc sa o deschid pe singura posibila…!
Prelungiri
Da, recunosc. Am trisat la masa unde se vorbea despre singuratate. Intrebau: “Cat? Un veac?” Le raspundeam mandra si neimblanzita de tristetea care le facea glasurile sa sune a ruga si a tamaie: “Astea-s fleacuri. Suntem oameni mari, hai sa nu ne mai plangem la florareasa din colt si sa asteptam sa ne spuna de ce taraba ei e mereu pregatita la 6 dimineata; si chiar daca nu a vandut o floare in viata ei, de ce asteapta ca intr-o zi cineva sa se opreasca si sa ii spuna ca florile au invins desertaciunea care ni se citeste pe buze dimineata.” Poate stia florareasa ceva…
Eu aveam, de la un timp, o singura porunca: “Cand devenim adulti cu numele, nu mai vorbim despre singuratate.” Si imi urmam semeata singura regula pe care o mai puteam tine minte de cand…dar asta este o alta poveste.
Altadata te uitai la mine si stiam atunci ca am curaj sa vorbesc prostii. Sa blestem, sa ma uit in soare, sa joc leapsa cu viata…De la un timp, iau numele tau in desert repetat. Dar tot n-ai aparut… Macar de m-ai certa si mi-ai spune ca n-avem vreme sa intelegem nimic din ce ni se intampla; dar taci fara sa te vad si vezi fara sa imi vorbesti.
Da, am trisat si cand am spus ca vreau sa uit chipurile cioplite pe care ti le-am inchinat; erau prea multe totusi: in forma aburului din cafeaua de dimineata, in forma catorva cuvinte scrise pe o carte de demult…In forma a ceea ce nu poate fi extirpat din mainile si rugurile pe care le-ai pus la adapost in mine si pe care le-ai uitat acolo cand ti-ai facut bagajul.
Fara pudoare am sa iti spun intr-o zi ca eu nu stiu cum sa vorbesc despre tine, dar am stiut cu siguranta ca ti s-ar fi potrivit un ochean ca sa ma vezi mai bine…
Florareasa trebuie sa-si fi inchis taraba. La masa inca se mai discuta…
Cred ca nu stiu sa-ti spun “la revedere”…
Monocrom
Motto: “Ce te face pe tine fericita?”
Sunt monocroma. Uneori.
Insiram la spatele caietului cuvinte care ne veneau in minte din senin si care ne faceau sa zambim. Daca zambetul e macar radacina patrata a fericirii, atunci as putea spune ca pe atunci eram zambitoare la puterea a doua.
Obisnuiam sa spun dintr-o suflare ca-mi crapa sufletul intr-o dimineata cu soare laptos si miros de scoarta moale de copac inca tanar. Imi placea sa cred ca pot sa umblu cu un ochi descusut a preaplin. Era totul prea plin de intelesuri. Si eram mici, aveam si jucarii…
E strasnica strangerea asta de mana pe care mi-o lasi ca amintire. Si-mi striga fuga a cuvinte lungi pe care nu pot sa le-asez pe nicaieri. Am vazut o sarma de intins rufe si m-am gandit ca mi-am uitat pe-acolo “vazul”, “nepipaitul” si…pe tine.
Sunt trist de monocroma cand nu-mi pot uni punctele cardinale cu directia de mers…
refuzsafiusimpaticadeplasticpragmaticabinedispusacatoticeilalti
S-ar spune ca suntem nerealisti. Eu sunt doar arealista cateodata. Deliberat.
S-ar spune ca ne imaginam lucruri acolo unde nu exista. Ca ne imaginam prea multe. O imagine ne poate rani. O scena dintr-un film ne va aduce mereu aminte de gulerul lui un pic sifonat in seara cand ne-am vazut pentru ultima oara.
Unii ar indrazni sa ne intrebe: “si la ce bun?”. Ei vor fi primii care sa conteste si sa mutileze, caci pentru unii o melodie ascultata seara cu ochii-n tavan si picioarele pe peretele dinspre rasarit pur si simplu nu are logica. La ce bun ca avem versuri, si paie pe foc, si multe viscere nedscoperite?; preferam sa vina altii sa ne masoare cu echerul viata decat sa ii cream noi un sens, daca ea nu il are deja.
Si vor veni destui; vor veni si ne vor arde discurile, ne vor smulge paginile, ne vor spune ca e inutil sa te imbeti cu un sunet. Toasturile nu isi au rostul decat daca nu sunt fictive. De parca noi nu am inchina unul in fiecare zi catre ceasul care nu a stat, catre firul ierbii care nu a fost calcat in picioare, catre omul pe care nu l-am intalnit inca, pentru strainul pe langa care am trecut in drum spre casa…pentru ca suntem vii si intelegem. Vedem. Simtim. Plangem. Ne infuriem. Ne plictisim. O luam de la capat. Nu imi e frica sa vad lucruri acolo unde s-ar spune ca nu sunt. Cu atat mai bine, pot sa adaug eu multe si sa fac totul de la inceput. Pentru ca nu ar fi existat nimic fara ca cineva sa rupa sirul. Sa refuze sa stea la coada. Sa cumpere “iaurtul Activia pentru ca e sanatos” sau sa mearga in vizita “pentru ca asa trebuie”.
Le dorim celor care nu vad un sens in toate acestea sa fie pragmatici. Si lucizi. Si sa evite mereu sa interpreteze. Sa traiasca inainte.
Pentru noi, restul, blonavi inchipuiti, nu-mi doresc decat ragaz si un pat unde sa-mi zac toate impresiile, si visele, si gloatele, si vina…
Mamie, n-o sa intelegi*
E mult loc gol intre pleoape. Drama, atychiphobia, raiul devin ale altora cand nu le intelegem. Azi imi e frica de cuvinte mari. Poate ca si asta are un nume: se numeste „justificare” sau „micime” sau poate doar „nonsens alambicat”… Spunem cum vrem, cum credem, cum ni se pare. Transant, cerem intotdeauna sa ni se vorbeasca; sa isi decline identitatea pana si Olimpul, Babilonul, Sodoma…
Palahniuk zicea ca suntem obsedati de zgomot . Cumva, tot ce tace nelinisteste, nu poate sa existe, nu are voie sa existe. Dar e clar: tacerea e ne-liniste prin definitie.
Daca dintr-odata s-ar face loc gol langa mine, m-as intinde sa privesc mai bine culorile. As urmari cum mi se aseaza linistea pe maini, cum imbraca aerul de deasupra veiozei aprinse, cum intra in carti si se cuibareste acolo, laolalta cu Randle Patrick McMurphy, Daniel Petric sau Vincent Spinetti. Toti torturatii lumii plansi in tacere. Toti neintelesii lumii adunati ca sa fie judecati. Nu poti inchide un om doar intr-un cuvant si spune ca l-ai cunoscut. Nu-l poti privi printr-un singur cuvant si spune ca ii impartasesti ideile. Avem nevoie de timp ca sa ne facem timp sa avem timp sa intelegem.
Oamenii au riduri, intrebari si griji. Li se citesc sau nu pe fata. Nu ai rabdare sa cunosti mai mult decat zgomotul din ei uneori… Lasa loc gol pentru restul. [loc gol]
* si poezia cu pricina este (obligatorie pentru neintelesi, prefacutii neintelesi si alte snobisme sau, sa spun, alti snobi?; brings up old memories, prietenii stiu de ce):
“Mamie, n-o să înţelegi
Eu cânt sufletul care nu există
Sânii tăi sunt flori fără ghiveci
Inima ta batistă
Şi înţeapă zmeură cu gust de lapte
Bluza ce acoperă piersici coapte
Uite, mângâie-mă, leagănă-mă
Mi-a murit logodnica
Întreabă-mă cine era
Pe urmă spune-mi încet, precis când pleci
O să-ţi cumpăr necondiţionat cercei
De la un bijutier ovrei
Ai venit grădiniţă de flori în
Sufletul meu, interior de fierărie
Mamie, n-o să înţelegi!
Dar e lucru frumos când eşti într-o poezie ”
Tristan Tzara
…si o piesa care ma inspira:
Grozav de bine.
…m-am intors din nou pe stanga. Fata mosului nu a indraznit nici de aceasta data sa plece de acasa, nimeni nu mai fura salata din gradina ursului si ceasurile nu se mai lichefiaza a la Dali. Ne-am oprit intr-un punct de unde cateodata simtim ca nimic grozav nu ni se mai poate intampla, ca ne-a depasit tramvaiul, ca am pierdut stirile de la miezul noptii, ca ni s-au dospit aleile pe care altadata umblam hai-hui si trandavi. Totul e pur si simplu o chestiune de responsabilitate personala, asta ni se reaminteste tot timpul. Libertatea vine cu pasi de om mult prea indestulat, care merge sovaind de la alcoolul care i s-a urcat in gene. E trimisa si ea la plimbare destul de repede pentru ca nu obliga, nu tipa si, mai presus de toate, nu iti spune ce sa faci dupa ce te-ai dat jos din pat.
Totusi, mi-am zis rasucindu-ma pe dreapta, poate ca nu vedem, stand la birou si acoperindu-ne de “la ora 7, trebuie sa duc gunoiul; la 8, trebuie sa ma duc sa o iau de la gara; la 9, o sa fim acasa, ea o sa vorbeasca, eu o sa ma gandesc la programul de maine”, ca nu ni se intampla nimic calculand distanta de la care ne va lovi in plin urmatorul gram de ambrozie si ora la care o sa fi trecut deja urmatorul om. Intr-o zi, o sa fie si ultimul. Avem timp cat inca nu ni-l impartim intre a crede ca avem timp si a nu face nimic in privinta asta.
M-am uitat in tavan. Nici mie nu mi se mai intampla ceva grozav. Am stickere care imi aduc aminte de faptul ca as vrea sa ma intind pe iarba mai degraba, am valize care imi fac singure bagajul doar privindu-le, am o veioza care imi spune sa-mi doresc tacerea si un ceas care nu se mai opreste. Intre timp, dorm si o iau de la capt. M-am intors in sfarsit la visare.
Pentru că sunt la o facultate de Comunicare şi Relaţii publice, îmi permit să adresez aici două întrebări legate, de altfel, de tema chestionarului realizat în prealabil: căsătoria – cum, de ce şi, mai ales, dacă ne mai căsătorim astăzi?
Aşa că vă întreb direct:
1. Consideraţi căsătoria ridicolă astăzi? Motivaţi.
2. V-aţi căsători imediat dacă aţi crede că e momentul sau aţi aştepta până la o anumită vârstă, când “se cuvine” să te căsătoreşti?
Mulţumesc anticipat celor care vor dori să răspundă la cele două întrebări şi vor găsi şi timpul pentru a completa chestionarul ale cărui date vor fi folosite strict în scopuri academice.
Fumuri
Cand nu mai stim ce sa spunem, fumam. Cand nu mai avem nimic de spus, fumam din nou. Ai observat cum fumul acela gros si sticlos de tigara ne tine loc de viata si de cuvinte?
Cand ne trezim si nu ne gasim papucii sau cana de cafea nu mai e la locul ei, mergem sa mai tragem un fum. Cand n-avem inspiratie cat sa nu ne impiedicam de prag , mai bine mergem si fumam. Cand vrem sa uitam ca azi iar n-a venit postasul , ca iar n-am platit chiria si n-avem bani sa ne cumparam nici macar bune intentii, nicio problema: putem oricand fuma.
Ce daca azi mai bine te hotarai sa te duci sa il vezi, sa o tii de mana , sa fii sincer? Fumeaza, da-o naibii de treaba!…
Nu mi-am terminat ideea pentru ca m-am dus si eu sa fumez. Nu mai tine atata tigara aia, da-o mai departe ca au si altii nevoie de ea; am suplinit ce era de suplinit, am mintit ce era de mintit si acum mergem mai departe. Am fumat tot ce era de fumat in anticamera asta…