Layla's blog

S-ar spune ca ne imaginam lucruri acolo unde nu exista. Ca ne imaginam prea multe. O imagine ne poate rani. O scena dintr-un film ne va aduce mereu aminte de gulerul lui un pic sifonat in seara cand ne-am vazut pentru ultima oara.

Unii ar indrazni sa ne intrebe: “si la ce bun?”. Ei vor fi primii care sa conteste si sa mutileze, caci pentru unii o melodie ascultata seara cu ochii-n tavan si picioarele pe peretele dinspre rasarit pur si simplu nu are logica. La ce bun ca avem versuri, si paie pe foc, si multe viscere nedscoperite?; preferam sa vina altii sa ne masoare cu echerul viata decat sa ii cream noi un sens, daca ea nu il are deja.

Si vor veni destui; vor veni si ne vor arde discurile, ne vor smulge paginile, ne vor spune ca e inutil sa te imbeti cu un sunet. Toasturile nu isi au rostul decat daca nu sunt fictive. De parca noi nu am inchina unul in fiecare zi catre ceasul care nu a stat, catre firul ierbii care nu a fost calcat in picioare, catre omul pe care nu l-am intalnit inca, pentru strainul pe langa care am trecut in drum spre casa…pentru ca suntem vii si intelegem. Vedem. Simtim. Plangem. Ne infuriem. Ne plictisim. O luam de la capat. Nu imi e frica sa vad lucruri acolo unde s-ar spune ca nu sunt. Cu atat mai bine, pot sa adaug eu multe si sa fac totul de la inceput. Pentru ca nu ar fi existat nimic fara ca cineva sa rupa sirul. Sa refuze sa stea la coada. Sa cumpere “iaurtul Activia pentru ca e sanatos” sau sa mearga in vizita “pentru ca asa trebuie”.

Le dorim celor care nu vad un sens in toate acestea sa fie pragmatici. Si lucizi. Si sa evite mereu sa interpreteze. Sa traiasca inainte.